Aburi și versuri

Și mă rup și mă sparg. În două și-n trei și exist doar într-un cântec. Și toți noi sîntem aranjați pe 5 rânduri, la nivele diferite, la distanțe mici, și avem stegulețe, iar cine e mai deștept are și puncte pline și puncte goale. Și totul e o gamă muzicală, și nimeni nu vrea să-și schimbe rândul.

Și sunt atât de grea! Și am atât de multe de cărat cu mine! Și mintea încă nu-mi cedează? De ce le am încă?

Și era noapte și drumul scurt, un singur metru avea, restul aburi. Și aburii de unde veneau? Inexplicabil.

Și mergeam pe un metru în continuu, un simplu, singur metru. Și ei în jur-ocrotitori, egoiști, acoperitori, ne închideau, ne izolau, ne îndrumau. Pe metrul fără de sfârșit.

Și aveam centură oranj.

Și era atât de aproape de un sărut. Un sărut atât de aproape, atât de cald. O, cât simțeam sărutul cela pe  buzele-mi! Îl simțeam! Moale și umed, fin.

Și ce fac acum? Înșel! Trădez! Mint! Merit dispreț! Merit ură!

„Nu-mi strica viața!”- a strigat într-un final.

Și am tăcut. Și m-am oprit. Oare îi stricam viața? Se apucase de băut, știam, degrada, devenise porc, nesimțit. Retarda.

Și n-am fost capabilă să îl scap. Și nu sunt capabilă să-l salvez. Îi stricam oare viața?

Și de ce, de ce, de ce vin gândurile? De ce, de unde? Pentru ce, pentru cât?

Visez în continuu, degradez în continuu. Dumnezeule care mă ocrotești, unde mergeam, zi-mi?! Urma să-i stric viața? Cum pot? Sunt capabilă? Nu sunt într-atât de bună! Nu pot face atât de multe! Sunt o simplă Eu doar, nu pot, nu sunt capabilă!

Și mă sparg, în două, în trei. Și mă găsesc, și nu mă găsesc. Și sunt, și simt!

Și mă tem de mine.

De ce mă urmărești, umbă? Nu poate fi, nu putem fi!

Te iubesc încă…

Te-am uitat.