Cine zicea ca Feist danseaza rau?

Anti-Cappy

Da, și nu mă mai pot uita în frigiderele magazinelor după suc. Fiindcă vad sucul de portocale roșii, și simt gustul cela, și mirosul Ei. Are o aromă îmbibată de îngâmfare și hotărâre, pătrunzătoare: vine să te ia, nu-i scapi!

Are o aromă care te furnică, și te face să iubești viața ta de rahat corporatist. Simt gustul acru al chimiei din suc, plus gustul amar al pastilelor. Și apoi îi simt mirosul Ei. Vine…

Camera se învârte în jurul meu. Simt cum se găurește stomacu-mi. Simt cum acidul artificial de Cappy îmi topește cele 5 straturi.

Și apoi intru în panică. Fiindcă îi simt mirosul… și încep să tremur. Vreau să dau timpul înapoi! Vreau înapoi! Regret!

Și îmi râde în față: nu ești prima. Toate așa fac. Toate sînt curajoase în deprimarea lor. Toate au tupeu în urma dezamăgirii de către bărbatul vieții mele. Iar când o fac… când o fac… cad în genunchi și imploră: nu mai vreau!!! nu mai vreau!!!

Nu cred că voi putea bea suc de portocale roșii vreodată. Am trecut acum pe nectar de piersici pur, la o terasă cu fetele.

Aburi și versuri

Și mă rup și mă sparg. În două și-n trei și exist doar într-un cântec. Și toți noi sîntem aranjați pe 5 rânduri, la nivele diferite, la distanțe mici, și avem stegulețe, iar cine e mai deștept are și puncte pline și puncte goale. Și totul e o gamă muzicală, și nimeni nu vrea să-și schimbe rândul.

Și sunt atât de grea! Și am atât de multe de cărat cu mine! Și mintea încă nu-mi cedează? De ce le am încă?

Și era noapte și drumul scurt, un singur metru avea, restul aburi. Și aburii de unde veneau? Inexplicabil.

Și mergeam pe un metru în continuu, un simplu, singur metru. Și ei în jur-ocrotitori, egoiști, acoperitori, ne închideau, ne izolau, ne îndrumau. Pe metrul fără de sfârșit.

Și aveam centură oranj.

Și era atât de aproape de un sărut. Un sărut atât de aproape, atât de cald. O, cât simțeam sărutul cela pe  buzele-mi! Îl simțeam! Moale și umed, fin.

Și ce fac acum? Înșel! Trădez! Mint! Merit dispreț! Merit ură!

„Nu-mi strica viața!”- a strigat într-un final.

Și am tăcut. Și m-am oprit. Oare îi stricam viața? Se apucase de băut, știam, degrada, devenise porc, nesimțit. Retarda.

Și n-am fost capabilă să îl scap. Și nu sunt capabilă să-l salvez. Îi stricam oare viața?

Și de ce, de ce, de ce vin gândurile? De ce, de unde? Pentru ce, pentru cât?

Visez în continuu, degradez în continuu. Dumnezeule care mă ocrotești, unde mergeam, zi-mi?! Urma să-i stric viața? Cum pot? Sunt capabilă? Nu sunt într-atât de bună! Nu pot face atât de multe! Sunt o simplă Eu doar, nu pot, nu sunt capabilă!

Și mă sparg, în două, în trei. Și mă găsesc, și nu mă găsesc. Și sunt, și simt!

Și mă tem de mine.

De ce mă urmărești, umbă? Nu poate fi, nu putem fi!

Te iubesc încă…

Te-am uitat.